Serghei Rachmaninov
Luna aprilie aduce în prim plan un alt compozitor romantic la rubrica noastră, “compozitorul lunii”. Ziua de 1 aprilie aniversează naşterea marelui compozitor rus Serghei Rachmaninov în anul de graţie 1873. „Omul care nu zâmbea niciodată" (poreclă pe undeva nedreaptă, datorată mai ales atitudinii din fotografiile sale) a fost al patrulea copil al ofiţerului Vasili Rachmaninov şi Liuba Butakov din localitatea Oneg, lângă oraşul Semionov din gubernia Novgorod.
Muzica făcea parte din viaţa familiei Rachmaninov, atât tatăl cât şi bunicul său cântând la pian; astfel la vârsta de şase ani, micuţul Serghei începe primele lecţii de pian la Sankt Petersburg cu Ana Orantzki, care, uimită de abilitatea elevului, îl recomandă Conservatorului din oraş. În perioada începerii studiilor la Sankt Petersburg are loc abandonul familiei de către tatăl beţiv şi ruina; însă cu ajutorul vărului său Aleksandr Siloti, cunoscut pianist si dirijor al vremii băiatul este trimis la Moscova pentru a studia cu Nikolai Zverev, un eminent pedagog şi om de cultură. Lungile ore petrecute în compania cunoscutului profesor, câteodată dureros de severe, întotdeauna epuizante, l-au disciplinat pe acest tânăr zbuciumat, înclinat mereu către dezordine si pasivitate melancolica, l-au transformat într-un geniu “zbir” al pianului. În tinereţe, firea pasională a lui Rachmaninov nu a fost dublată de voinţa şi echilibrul care i-au definit maturitatea. Tânărul Serghei era adesea victima unor crize de depresie condiţionate de succesul sau insuccesul unor compozitii. Primul său mare succes a avut loc în 1892 cu Preludiul în Do diez minor, lucrare care îl va aşeza pe acesta în atentia publicului şi criticilor. Preludiul avea să-l bântuie pe muzician toata viaţa, fiind permanent solicitat de auditoriul sălilor de concert. Dupa acest succes major urmează o perioadă relativ liniştită care se va curma brusc în 1897, odată cu catastrofala prima-auditie a Simfoniei No. 1 care a fost criticată pentru tehnica interpretării şi apoi deşi nu a mai fost cântată în decursul vieţii autorului ei lucrarea muzicală a devenit cea mai importantă contribuţie a lui Rachmaninov la literatura simfonică. Acest eşec l-au aruncat pe Rachmaninov într-o profunda depresie, paralizându-i întreaga activitate creatoare timp de trei ani. Cu ajutorul lui Nikolai Dahl, un cunoscut psihiatru specializat în hipno-terapie şi întâlnirea cu marele scriitor Lev Tolstoi acesta şi-a revenit spectaculos şi, după trei ani de tăcere, Rachmaninov creează în câteva săptămâni capodopera vieţii sale: Concertul No. 2 pentru pian şi orchestră. Din 1905 Rachmaninov se retrage cu familia la Dresda, în Germania unde scrie alte trei lucrări importante: Simfonia a 2-a , poemul simfonic Insula Morţilor (1907) şi Concertul No. 3 pentru pian şi orchestră (1909). Acesta din urma a fost creat special pentru primul său turneu în SUA, un debut pianistic răsunător ce a avut loc la 28 noiembrie 1909 în compania orchestrei simfonice din New York; au urmat apariţii la fel de strălucitoare în postura de dirijor al noilor sale lucrări simfonice la Philadelphia şi Chicago. Reîntoarcerea în Rusia în februarie 1910 l-a asimilat pe compozitor în curentul conservator al muzicii- cel al urmaşilor lui Ceaikovski- datorită lirismul său accentuat, lipsit de inovaţii majore, făcea ca muzica sa, deşi scrisă în secolul 20, să rămână ferm ancorată în spiritualitatea şi estetica secolului 19, acesta fiind un melodist de anvergură, pătruns de suflul fierbinte şi tumultuos al Romantismului. În anii petrecuţi la Moscova, Rachmaninov scrie Simfonia corală Clopotele, bazată pe poemul omonim a lui Edgar Allan Poe, şi depune o asiduă activitate concertistică în postura de pianist şi dirijor. Dupa R
evoluţia bolsevică din 1917, Rachmaninov părăseşte definitiv Rusia, plecând într-un exil auto-impus mai întâi în Elveţia, apoi în SUA care devine căminul său pentru tot restul vieţii. Aşadar, următorii 25 de ani aveau să fie petrecuţi într-un mediu străin şi, deşi muzicianul va depune o bogată activitate concertistică, de înregistrări şi va compune mici lucrări dintre care cele mai importante sunt Simfonia a 3-a (sumbră si impregnantă de spiritul şi melosul slav) şi Rapsodie pe o temă de Paganini pentru pian şi orchestră( compoziţie folosită ca muzică pentru filmul Somewhere in Time), el se va simţi permanent un exilat. Spre sfârşitul vieţii, în ciuda sănătăţii sale din ce în ce mai fragile, Rachmaninov porneşte în ultimul său turneu prin America în iarna 1942-1943 iar după un concert în Tennessee, cade la pat. La 28 Martie 1943 Serghei Rachmaninov moare în vila sa din Beverly Hills (California) . Figură romantică prin excelenta (după unii, de un exacerbat romantism), Serghei Rachmaninov rămâne cel mai mare, „pianist al secolului XIX şi autorul unora dintre cele mai frumoase pagini de concert dedicate pianului, instrumentul care i-a adus faima mondială.
